Dalmat de la Isetsk

Cuviosul Dalmat de la Isetsk, numit și Dalmat al Permului, pe numele său de mirean Dmitri Ivanovici Mokrinski, a fost întemeietorul mănăstirii Adormirii Maicii Domnului de la Dalmatovo, în Siberia de Vest. Fost slujitor al cârmuirii siberiene, s-⁠a făcut monah la bătrânețe, a trăit ca pustnic pe râul Iset și a adunat o obște care a rezistat mai multor pustiiri. A trecut la Domnul în 1697, la peste o sută de ani, iar orașul Dalmatov, născut în jurul mănăstirii, îi poartă numele.

Știrile despre viața lui provin mai ales din „Istorisirea despre întemeierea mănăstirii Dalmatov”, scrisă la începutul secolului al XVIII-⁠lea de fiul său, arhimandritul Isaac (Mokrinski).

Originea și slujba în lume

Dmitri Mokrinski s-⁠a născut în 1594, în fortăreața Berezov din ținutul Tobolsk (astăzi localitatea Berezovo din regiunea autonomă Hantî-⁠Mansi), în familia atamanului de cazaci Ivan Mokrinski. Mama sa se trăgea, probabil, din tătarii siberieni nou botezați, din neamul murzei Ilighei din Tiumen, sau din ostiaci. În familie erau trei fii: Dmitri, Savatie și Feodor.

Documentele siberiene îl arată pe Dmitri în rândul fiilor de boieri, mutat cu familia din Berezov la Tobolsk pe la 1627-1628. În 1628 era slujbaș al orașului Tobolsk, iar în 1633 administrator în fortăreața Vagai. În decembrie 1628, în casa de cârmuire unde dormea, a izbucnit un incendiu în care au ars sigiliul orașului, actele voievodului și o sumă mare de bani; după cercetare, toate învinuirile împotriva lui au fost înlăturate.

Avea cinci copii, iar leafa în grâne nu-⁠i ajungea pentru întreținerea familiei, așa că a început să lucreze și pământul. Fiul său, Isaac, scria că nu era foarte bogat, dar trăia fără mare lipsă, își ținea casa în belșug și, după credința sa, era sârguincios la biserică.

Monahul și pustnicul

În 1642 sau 1643 Dmitri a lăsat slujba, soția și copiii și a primit tunderea în monahism cu numele Dalmat, în mănăstirea Mântuitorului și a Botezului Domnului din Neviansk. Alegerea acestei mănăstiri se explică probabil prin faptul că acolo, în așezarea Neviansk, trăia fratele său Savatie.

Pe la 1644, căutând singurătatea, Dalmat a părăsit mănăstirea, unde i se propusese să fie iconom și ziditor, și s-⁠a așezat într-⁠o peșteră la vărsarea râului Tecea în Iset, în locul numit Beloe Gorodișce. În același an și-⁠a ridicat acolo o capelă de lemn.

Pământul era al tătarului Ilighei, care îl dădea în arendă pentru vânătoare și pescuit unor oameni din Irbit și Neviansk. La îndemnul arendașilor, a încercat de două ori să-⁠l alunge pe Dalmat din peșteră. Viața spune că în 1645, când Ilighei mergea spre peșteră ca să-⁠l alunge, i s-⁠a arătat Maica Domnului și i-⁠a poruncit să-⁠i lase pustnicului pământul. În primăvara anului 1646 Ilighei i-⁠a dat lui Dalmat Beloe Gorodișce în stăpânire, iar în 1659 o hrisovă a țarului a întărit acest pământ mănăstirii.

Pustia de pe Iset

Curând s-⁠au adunat în jurul lui Dalmat ucenici și s-⁠a format pustia de pe Iset, cea dintâi așezare rusească din valea acestui râu. Primul său tovarăș a fost bătrânul Ivan din Nijni Novgorod. Din 1649 a trăit în pustie, în schimbul unei danii, Timotei Nevejin, întemeietorul orașului Kurgan, care făcea orice muncă fără plată.

Cu binecuvântarea arhiepiscopului Gherasim (Kremliov) al Tobolskului s-⁠a zidit o capelă de lemn. Odorul de căpetenie al obștii a devenit icoana Adormirii Maicii Domnului, adusă de Dalmat din mănăstirea de la Neviansk.

În septembrie 1651 pustia a fost arsă de oastea țareviciului siberian Devlet-⁠Ghirei. O parte dintre monahi au fost uciși, iar ceilalți au fost duși în robie. Dalmat lipsea în acea vreme; întors pe cenușă, a găsit neatinsă icoana Adormirii. După aceasta au venit din nou la el ucenici și obștea a fost refăcută.

La începutul anilor 1650 a venit la Dalmat și a rămas ucenicul lui mai bine de zece ani Atanasie (Liubimov), viitorul prim arhiepiscop de Holmogorî și Vaga. Cu binecuvântarea arhiepiscopului Simeon al Tobolskului s-⁠a zidit biserica Adormirii, cu un paraclis al Sfântului Dimitrie de la Prilutsk, s-⁠au ridicat chilii, iar obștea a fost înconjurată cu o palisadă.

Mănăstirea și încercările ei

În 1651 bătrânii au cerut țarului Alexei Mihailovici și voievodului de Tobolsk să le dea pământul. Prin hrisovul țarului din 17 mai 1659 pustia a fost întărită ca mănăstire, iar paza ei a fost încredințată voievodului de Tobolsk. Primul egumen a fost fiul lui Dalmat, Isaac, care se călugărise în mănăstirea tatălui său după 1651.

Pentru Dalmat s-⁠a rânduit o chilie aparte, în care trăia în zăvorâre, iar în tindă își ținea sicriul pregătit de el însuși, ca aducere aminte de ceasul morții. Totuși, într-⁠o scrisoare din 1664 arăta că frații nu începeau nicio lucrare, duhovnicească sau trupească, fără îndrumarea lui. Tot el trimitea străji în stepă, ca să dea de veste despre apropierea nomazilor.

Între 1662 și 1664 mănăstirea a fost pustiită de mai multe ori de năvălirile triburilor nomade; documentele spun că după o asemenea năvălire a fost arsă și făcută una cu pământul. În acești ani Dalmat a fost de câteva ori aproape de moarte. De două ori i-⁠a fost nimicită mănăstirea din temelii și de două ori a ridicat-⁠o din nou din ruine.

Rânduiala aspră și obștea de maici

Dalmat păstra în mănăstire o rânduială monahală foarte aspră. În 1664, când a fost pârât că obștea nu prăznuiește zilele onomastice ale țarului și ale familiei sale, a răspuns în scris, cu mâna sa, că atunci când aceste zile cad în Postul Mare se săvârșește doar un Te Deum, iar sărbătorirea se face după Săptămâna Luminată.

Pentru răspândirea credinței ortodoxe dincolo de Urali, Dalmat și fiul său Isaac au întemeiat în 1684, lângă mănăstirea Adormirii, o mănăstire de maici închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului, în care trăiau douăzeci și șapte de surori.

Reforma lui Nikon

După îndreptarea cărților de slujbă făcută de patriarhul Nikon, Dalmat nu a primit îndată schimbările. Din pricina legăturilor mănăstirii cu cei de rit vechi, fiul său Isaac a fost înlăturat din egumenie pe la 1668, iar oprelile i-⁠au fost ridicate abia în 1685. Un fost egumen care se călugărise la Dalmatovo l-⁠a pârât pe Dalmat ca schismatic, iar istoricul Vasili Tatișcev scria că ar fi trecut în schismă înainte de călugărie și ar fi fost readus la Ortodoxie de arhiereul din Tobolsk; această știre este socotită întemeiată pe zvonuri nesigure. I se atribuie și o „Epistolă despre Antihrist și împărăția lui ascunsă”, adresată celor de rit vechi.

Trecerea la Domnul

Cuviosul Dalmat a trecut la Domnul cu pace în iunie 1697, la vârsta de o sută trei ani. Cronica mănăstirii spune că a murit la 24 iunie, ajuns la deplina maturitate a virtuților, ca un snop de grâu copt pentru jitnița cerească; după alte surse, la 25 iunie. Fiul său, egumenul Isaac, l-⁠a îngropat cu lacrimi în sicriul pe care și-⁠l pregătise singur, lângă altarul bisericii de lemn a Adormirii, pe care o întemeiase.

Cinstirea în popor

Mormântul a fost așezat într-⁠o criptă de cărămidă, peste care s-⁠a ridicat în 1707 o capelă de lemn. În 1793 pictorul I. Sokolovski a împodobit lespedea de lemn a mormântului cu scene din viața lui: neînțelegerea cu Ilighei, arătarea Maicii Domnului și pocăința tătarului înaintea lui Dalmat.

Cinstirea lui a pornit din popor. Oamenii veneau să se roage la mormântul lui, mai ales la 15 august și la 9 mai, și luau apă din izvorul de la Beloe Gorodișce, socotită tămăduitoare. În 1864 s-⁠a rânduit la Dalmatovo o procesiune anuală în ziua morții lui, pentru ferirea de incendii.

La mormânt se păstrau un coif și o zale, socotite daruri ale lui Ilighei în semn de împăcare. Dalmat a ajuns să fie cinstit ca ocrotitor al ostașilor, iar recruții, înainte de plecarea în armată, veneau la mormânt să îmbrace coiful și zaua, ca binecuvântare. Coiful, cunoscut drept „coiful lui Ilighei”, este un coif apusean de cavalerie cu urme de luptă; după închiderea mănăstirii aceste odoare au ajuns la muzeul regional din Sverdlovsk.

Multă vreme autoritățile bisericești nu au sprijinit această cinstire și au respins propunerile de a ridica o biserică sau o capelă la mormântul lui. Abia în 1871 Dalmat a fost numit pentru prima dată „cuvios” într-⁠un document oficial, iar din acel an mănăstirea a început să consemneze minunile săvârșite prin rugăciunile lui.

Mormântul și moaștele

În 1871, la zidirea bisericii icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți”, a fost aflat sicriul lui. După cercetarea făcută de episcopul Vasian (Ciudnovski) de Ekaterinburg, temelia bisericii a fost schimbată pentru ca mormântul să rămână neatins. În 1896 s-⁠a ridicat peste el o criptă de piatră lipită de biserică, împodobită cu scene din viața lui și cu un portret socotit făcut în timpul vieții. În 1918 numele lui a fost inclus în slujba tuturor sfinților care au strălucit în pământul Rusiei.

În 1923 mănăstirea a fost închisă, iar din 1928 slujbele au încetat. Cripta a devenit pe rând garderobă de teatru, spital, atelier de fabrică și spălătorie; lespedea a fost aruncată, pictura a fost acoperită, iar podeaua de deasupra mormântului a fost betonată de mai multe ori.

Proslăvirea

Viața monahală a reînviat la Dalmatovo în 1992. Cu binecuvântarea episcopului Mihail (Raskovalov) de Kurgan, s-⁠au făcut săpături în criptă, iar la 6 august 1994 au fost aflate moaștele Cuviosului Dalmat, așezate apoi într-⁠o raclă de lemn în biserica „Bucuria tuturor celor necăjiți”. La trei sute de ani de la moartea lui i s-⁠au alcătuit slujbă și acatist.

În 2004 Dalmat a fost proslăvit ca sfânt cinstit local în Eparhia Kurganului și Șadrinskului. La 4 februarie 2013 Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât cinstirea lui în toată Biserica, iar în 2017 Sfântul Sinod a aprobat troparul și condacul său. Este prăznuit la 10 iunie, în Soborul Sfinților din Siberia, la 25 iunie, ziua trecerii sale la Domnul, și la 24 iulie, ziua aflării moaștelor (date pe stil vechi).