Lazăr al Serbiei

Sfântul Cneaz Lazăr al Serbiei a fost conducătorul celui mai puternic stat sârb rămas după destrămarea imperiului lui Ștefan Dușan. A murit în bătălia de la Câmpia Mierlei (Kosovo), la 15 iunie 1389, și este cinstit ca mucenic. Biserica Sârbă îl pomenește la 15 iunie, adică 28 iunie după calendarul civil, ziua numită Vidovdan.

Începuturile

S-⁠a născut în jurul anului 1329 în cetatea Prilepac, lângă Novo Brdo. Tatăl său, Pribac, era logofăt la curtea țarului Ștefan Dușan. Lazăr a avut la curte dregătoria de stavilac, adică slujitor de rang mic la masa domnească, dar apropiat de țar. Familia lui nu era din dinastia Nemanjić. În jurul anului 1353 s-⁠a căsătorit cu Milița, care după genealogiile mai târzii se trăgea din neamul Nemanjić. Au avut cel puțin opt copii, între care pe Ștefan Lazarević, urmașul său.

După moartea lui Dușan (1355) imperiul s-⁠a destrămat, iar marii nobili au început să lucreze fiecare pentru sine. Lazăr a părăsit curtea în jurul anilor 1363-1365 și a devenit stăpân regional.

Cneazul

În 1371 turcii au nimicit oastea fraților Mrnjavcevici la Marița, iar în decembrie același an a murit țarul Uroș, ultimul din Nemanjići. Atunci Lazăr a pus mâna pe Priștina și pe Novo Brdo și a redobândit Prilepacul. În 1373, împreună cu banul Tvrtko al Bosniei, l-⁠a înfrânt pe Nicola Altomanović și a ajuns cel mai puternic senior din fostul imperiu. Statul lui, numit în istorie Serbia moravică, cuprindea bazinele Moravei Mari, Moravei de Vest și Moravei de Sud. Poporul l-⁠a numit mai târziu Țarul Lazăr, dar el a purtat doar titlul de cneaz.

Lazăr a sprijinit Biserica. Din 1350, Biserica Sârbă era în schismă cu Patriarhia Constantinopolului. Călugărul athonit Isaia l-⁠a îndemnat să lucreze la împăcare, iar în 1375 o solie a obținut readmiterea Bisericii Sârbe în comuniune. Lazăr a ctitorit mănăstirea Ravanica, sfârșită în 1381 și gândită ca loc al lui de îngropare, biserica Sfântului Ștefan din Kruševac, numită Lazarica, și mănăstirea Gornjak. A fost unul dintre ctitorii mănăstirilor românești Tismana și Vodița și a dăruit pentru lucrări la mănăstirile Hilandar și Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos. Pământurile sale au fost adăpost pentru monahii care fugeau din fața turcilor.

Kosovo

Sultanul Murad I a intrat în Serbia în vara lui 1389 cu o oaste mare. Lazăr a strâns oastea sa, cu ajutor de la Vuk Branković și de la regele Tvrtko, și a ieșit în întâmpinare pe Câmpia Mierlei, lângă Priștina. Bătălia s-⁠a dat la 15 iunie 1389. Atât Lazăr, cât și Murad și-⁠au pierdut viața. Potrivit tradiției, sultanul a fost ucis de nobilul sârb Miloș Obilić, care s-⁠a prefăcut dezertor. Patriarhul Danilo al III-⁠lea și scriitorii vremii spun că Lazăr a fost prins și decapitat de turci. Izvoarele sunt incomplete, dar bătălia pare să fi rămas fără învingător limpede. Pierderile mari au slăbit totuși doar Serbia, iar văduva sa, Milița, care a condus ca regentă în numele fiului lor, a primit în 1390 suzeranitatea otomană.

Tradiția populară, în cântecele epice, spune că înainte de luptă un șoim a adus lui Lazăr alegerea între împărăția pământească și cea cerească, iar el a ales-⁠o pe cea cerească. Aceasta este tradiție poetică, nu relatare istorică.

Cinstirea

Lazăr a fost îngropat întâi la Priștina, în biserica Înălțării. În 1390 sau 1391 moaștele lui au fost mutate la Ravanica, în prezența înaltului cler sârb, între care Patriarhul Danilo al III-⁠lea. Se socotește că tot atunci a fost numărat între sfinți, deși nu s-⁠a păstrat nicio relatare despre canonizare. A fost primul mirean recunoscut ca sfânt după secolele Nemanjićilor. Slujbele și cuvintele de laudă scrise în Serbia între 1389 și 1420, între care Lauda cneazului Lazăr a monahiei Eufimia, au răspândit cinstirea lui.

În timpul stăpânirii otomane cultul s-⁠a restrâns în jurul Ravanicei. În 1690, la Marea Migrație a sârbilor, monahii au luat moaștele cu ei, mai întâi la Szentendre, iar în 1697 la mănăstirea Vrdnik-⁠Ravanica de pe Fruška Gora. În 1942 au fost duse la Catedrala din Belgrad pentru ocrotire, iar în 1989 au fost întoarse la Ravanica, unde se află și azi. Lazăr rămâne în amintirea poporului sârb ca simbol al jertfei pentru credință și pentru neam.