Nerses cel Mare

Sfântul Nerses cel Mare a fost catolicosul Bisericii Armene între anii 353 și 373, în secolul al IV-⁠lea. Era din neamul Sfântului Grigorie Luminătorul, întemeietorul Bisericii Armene, și este socotit unul dintre părinții acestei Biserici. Păstorirea lui a deschis o epocă nouă în istoria Armeniei, pentru că a apropiat Biserica de popor. Este prăznuit la 19 noiembrie.

Era fiul lui Atanaghines și al unei prințese din neamul Arsacizilor, nepot de fiu al catolicosului Husik, iar străbunicul lui era Sfântul Grigorie. Conducerea Bisericii fusese de la Grigorie moștenirea familiei lui, dar tatăl și unchiul lui Nerses au refuzat scaunul și au ales cariera armelor. Nerses a primit o educație elenistică la Cezareea Capadociei și s-⁠a căsătorit acolo. După tradiția unei Vieți mai târzii, soția sa se numea Sandukht, din neamul Mamikonian, și a murit după ce i-⁠a dăruit un fiu, Isaac (Sahak), care avea să fie și el catolicos. După moartea soției a ales cariera militară, fiind în slujba regelui Arșak al II-⁠lea. Puțin mai târziu a intrat în stare bisericească și a fost ales catolicos, probabil în 353, fiind întărit la Cezareea, după tradiție. A fost ultimul patriarh armean sfințit acolo.

Până atunci Biserica fusese mai mult legată de familia regală și de nobili. Nerses a adus-⁠o aproape de popor. La Sinodul de la Aștișat a dat numeroase rânduieli despre căsătorie, zilele de post și slujbele. Între altele, a oprit căsătoria între veri primari și a oprit mutilările și faptele extreme în vremea doliului. A zidit școli, spitale, leprozerii și azile pentru săraci și a trimis monahi prin toată țara să propovăduiască Evanghelia.

Relațiile lui cu Arșak s-⁠au stricat curând, din pricina unor reforme ale catolicosului, a nimicirii unor familii nobile de către rege și a politicii filoariene a acestuia. După izvoare, Nerses nu a mai apărut la curtea regelui după ce acesta a poruncit uciderea nepotului său, Gnel, împotriva îndemnurilor catolicosului. În 359 sau 360 a fost trimis în exil, cam nouă ani, împreună cu alți episcopi potrivnici arianismului. După izvoarele armene, împăratul Valens, mâniat că Nerses îl mustrase pentru că ținea de învățătura lui Arie, ar fi poruncit exilul. În surghiun a rămas conducătorul Bisericii armene. S-⁠a întors pe scaun când a urcat pe tron regele Pap, în 369 sau 370. A refăcut bisericile și mănăstirile pustiite de ocupația persană și a luptat să îndepărteze influența zoroastrismului.

Pap s-⁠a dovedit un conducător stricat, iar Nerses i-⁠a oprit intrarea în biserică. Alți istorici cred că Nerses a încercat să-⁠l țină pe tânărul rege sub influența lui, iar Pap a desființat așezămintele binefăcătoare ale patriarhului și a luat averile Bisericii. După istoricii armeni, în 373 Pap l-⁠a poftit la masă, sub chip de împăcare, și l-⁠a otrăvit. După altă părere, Nerses a murit de o boală de plămâni pe care o căpătase demult. Pap a pus un urmaș fără încuviințarea Cezareei, care nu l-⁠a recunoscut. În Evul Mediu armean s-⁠a răspândit și o legendă despre o vedenie profetică a lui Nerses în clipele morții, pe care izvoarele vechi nu o amintesc.