Teodora Basarab

Cuvioasa Teofana Basarab, în lume Teodora, a fost fiica marelui voievod Basarab I al Țării Românești, țarină a Bulgariei ca soție a lui Ioan Alexandru și, după ce acesta a pus-⁠o deoparte, monahie într-⁠o mănăstire din Vidin. Este socotită cea dintâi monahie cunoscută din istoria românilor. S-⁠a născut în jurul anului 1301, iar anul morții nu se cunoaște cu siguranță, dar a murit bătrână, după 1356. Biserica Ortodoxă Română a canonizat-⁠o în 2022, iar pomenirea ei este la 28 octombrie.

Familia și căsătoria

În jurul anului 1310 Basarab I a unit mai multe voievodate și cnezate din sudul Carpaților și a pus temeiul statului care avea să fie Țara Românească. S-⁠a căsătorit cu Margareta (sau Marghita) și a avut trei copii, Nicolae Alexandru, Teodora și Ruxandra. Teodora a primit educație la curtea voievodală și ar fi arătat de timpuriu înțelepciune, după cum se spune în viața ei scrisă de biserica română. În 1322 sau 1323 (sursele diferă) tatăl ei a măritat-⁠o cu Ioan Alexandru, despot de Loveci și nepot al țarului Mihail al III-⁠lea Șișman, ca să întărească legătura cu dinastia Șișman, iar Ruxandra a devenit soția prințului sârb Ștefan Uroș al III-⁠lea Decianski. Amândoi prinții au ajuns pe tron, unul țar al Bulgariei, celălalt rege al Serbiei. Pentru un stat tânăr ca Țara Românească, o alianță cu țaratul bulgar era însemnată.

Teodora s-⁠a așezat la Loveci, unde, după spusele hagiografiei, a avut o activitate culturală și duhovnicească rodnică. Viața ei spune că a găsit adăpost duhovnicesc într-⁠o mănăstire din apropiere, cea ctitorită de tatăl ei la Câmpulung. Se mai spune că a făcut danii mănăstirii de maici și, cu ajutorul maicii Eufrasia, caligrafa, și al altor maici, a pus să se alcătuiască manuscrise împodobite cu miniaturi. Prima lucrare ar fi fost un „Sbornic”, o culegere de învățături ale Sfinților Părinți despre Rugăciunea lui Iisus. Au urmat multe copii după traducerile bulgărești din Sfinții Părinți și traduceri de manuscrise de la Athos și de la Constantinopol. Cele două relatări din izvoare, cea românească și cea bulgară, spun amândouă că a întemeiat la Loveci o școală în care se traduceau manuscrise din Sfântul Munte și din Bizanț. Tradiția adaugă că a cerut să fie înștiințată când apăreau la hotarele despotatului bogomili, a combătut învățătura lor punct cu punct, cu texte biblice, și mulți dintre ei au început să ocolească Lovecile. A stăruit pe lângă soțul ei să înființeze la Loveci o școală de preoți, dar planul nu s-⁠a împlinit.

Țarină a Bulgariei

În 1331, în urma luptei de la Velbăjd (unde Mihail al III-⁠lea Șișman, sprijinit de Basarab I, fusese înfrânt de regele sârb Ștefan Uroș al III-⁠lea) și a unei lovituri de palat la Târnovo, care l-⁠a dat jos pe țarul Ioan Ștefan pus de sârbi, Ioan Alexandru a fost ales țar. Teodora a ajuns țarină și a rămas la Târnovo aproape două decenii. Se spune că la îndemnul ei țarul a ctitorit multe mănăstiri și biserici: mănăstirea Bacikovo, bisericile de piatră de la Ivanovo, mănăstirile din Mesembria, o mănăstire lângă Pernik, bisericile din Berende, Boboșevo și Târnovo, mănăstirile Dragalevți și Kilifarevo, și altele. Lângă Târnovo a pus să se înființeze o școală de copiști, care traduceau și copiau cărți de slujbă, scrieri ale Sfinților Părinți, vieți de sfinți și cronografe. Ea a refuzat, spune tradiția românească, să i se pună numele în manuscrise sau chipul pe pereții bisericilor ctitorite, așa încât poporul a cunoscut-⁠o mai ales prin viața ei. În predoslovia Psaltirii de la Sofia, un manuscris din 1337 alcătuit sub îndrumarea ei, țarul își numește soția „evlavioasă”. Sursele bulgare notează însă că cercetătorii cunosc o singură înfățișare a ei păstrată, în mănăstirile rupestre de la Ivanovo, la care ea a fost ctitoră.

Influența ei asupra țarului a scăzut treptat, deși a izbutit să-⁠l însoare pe fiul ei Ioan Asan cu o nepoată din Țara Românească. Căsătoria nu a durat, căci Ioan Asan a murit în luptă cu turcii, în 1349, când Teodora era deja înaintată în vârstă. O miniatură din Cronica lui Manasses o arată pe țarină lângă patul de moarte al fiului, cu o adâncă durere pe chip. Alt fiu, Mihail Asan, a murit pe câmpul de luptă în 1355 sau 1356. Copiii din căsătoria ei au fost Mihail Asan, Ioan Strațimir, Ioan Asan și Vasilisa.

Despărțirea de țar și viața monahală

Țarul s-⁠a îndrăgostit de o evreică din Târnovo, numită Sara, a cărei tată, după viața românească, trecea drept cel mai bogat dintre evreii din oraș. Poporul nu privea cu ochi buni purtarea țarului. În 1345 (după alte surse, în 1347) Ioan Alexandru a divorțat de Teodora. Potrivit relatării românești, Teodora însăși a cerut să fie lăsată să intre în monahism, iar în 1347 s-⁠a retras la mănăstirea Ivanovo, o lavră de lângă Ruse, cu pustnici isihaști în aproximativ 300 de chilii săpate în stâncă. Sara a fost botezată după rânduiala ortodoxă și a primit numele fostei țarine, Teodora. Fosta țarină a fost alungată de la Țareveț, s-⁠a călugărit cu numele Teofana (după unele surse, în amintirea împărătesei bizantine canonizate Teofano) și a plecat în țaratul de Vidin, condus de fiul ei, Ioan Strațimir. Acesta a fost mai târziu ultimul țar bulgar înainte de căderea țării sub turci. În 1356, din rațiuni politice, țarul Ioan Alexandru a împărțit Bulgaria în două, iar cuvioasa și-⁠a urmat fiul și a viețuit lângă Vidin, în mănăstirea rupestră Albotina, la circa 20 de kilometri de oraș, lângă satul Rabrovo.

Ioan Strațimir s-⁠a căsătorit cu Ana, nepoata ei, fiica lui Nicolae Alexandru, domnul Țării Românești, deci tot din dinastia Basarab. Sprijinită de Ana, Teofana a continuat la Vidin lucrarea începută cu zeci de ani înainte la Loveci și a făcut din Vidin cel mai de seamă centru cultural bulgar al vremii. O mărturie a școlii cărturărești de la Vidin este „Miscelaneul de la Bdin”, care cuprinde vieți numai de sfinte, șaisprezece la număr.

Moaștele și cinstirea

După moarte a fost îngropată în mănăstirea rupestră Albotina, necropolă a țaratului de Vidin. După relatarea bulgară, când s-⁠a apropiat primejdia invaziei turcești, trupul a fost scos din mormânt ca să fie mutat și s-⁠a aflat într-⁠o stare uimitoare, fără urme de descompunere și cu bună mireasmă. Mitropolitul Ioasaf al Bdinului ar fi socotit aceasta semn de sfințenie și ar fi început îndată canonizarea ei, pe temeiul faptelor sale bune din viață. În 1394, același mitropolit și Constantin al II-⁠lea Asan au adus de la Târnovo la Vidin moaștele sfintelor Parascheva, Filotheea și Teofano. Biserica din Vidin se afla pe atunci sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Din vremea aceea s-⁠au păstrat puține documente scrise. Se presupune, după tradiția locală, că sarcofagul din absida dreaptă a bisericii rupestre, pe care e scris un monogram al ei, este mormântul Teofanei Basarab. La Vidin și în Țara Românească era cunoscută ca Teofana Basarab.

La 17 februarie 2022 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Cuvioasei Teofana Basarab de la mănăstirea Albotina (Vidin), cu zi de prăznuire la 28 octombrie. Proclamarea a avut loc la 21 mai 2022 la Catedrala Patriarhală din București, în prezența Patriarhului Daniel, iar la slujbă au luat parte și mitropolitul Naum de Ruse și Daniil de Vidin. Biserica Ortodoxă Bulgară a trecut-⁠o și ea în calendar. În fiecare an, la 28 octombrie, se săvârșește Liturghia în cinstea ei în biserica Sfântul Arhanghel Mihail din mănăstirile rupestre de la Ivanovo.