Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu s-⁠a născut la 3 martie 1904 la București și a murit la 28 octombrie 1952 în închisoarea Aiud, la patruzeci și opt de ani. A fost filosof, sociolog, economist și profesor, ucenic al lui Dimitrie Gusti și al lui Nae Ionescu, și subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor în guvernul lui Ion Antonescu, între 1941 și 1944. Este cinstit de unii credincioși ca mărturisitor al închisorilor, fără canonizare sinodală; rolul lui în guvernul Antonescu este discutat de istorici.

A absolvit Filosofia și Dreptul la București, în 1925, a făcut studii la Paris și a scris eseuri de filosofie, sociologie și economie, între ele Dimensiunea românească a existenței (1943). A participat la campaniile monografice ale școlii lui Gusti și a colaborat la Gândirea, Criterion și Cuvântul. Între 1935 și 1937 a fost director general al Vămilor, apoi director al Datoriei Publice. Între ianuarie 1941 și august 1944 a fost subsecretar de stat la Finanțe și a negociat pentru România cu Germania. În anii războiului a frecventat și cercul de rugăciune Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim.

După 23 august 1944 a rămas în funcția de șef al Datoriei Publice până în august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniță grea, ca vinovat de crime de război; recursul din 1948 a fost respins. Institutul Elie Wiesel îl socotește inițiatorul mai multor acte normative antievreiești, în timp ce apărătorii lui susțin că a acționat pentru interesele financiare ale statului și că a fost judecat pe nedrept.

La Aiud a ținut deținuților conferințe care le întăreau moralul. Potrivit martorilor, într-⁠o iarnă a fost închis într-⁠o celulă din cetățuie, pe ger. A murit la 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni. Se spune că a lăsat îndemnul: Să nu ne răzbunați.

Cinstirea lui este susținută de scrierile foștilor deținuți și de mulți credincioși și contestată de alții, în lumina rolului lui politic. Nu are canonizare sinodală.